Te-am chemat chiar azi, sa incercam sa fim prietene, sa povestim, sa iti arat ce imi place mie, sa o luam incetul cu incetul. Am sperat ca daca incerc sa imi calc pe mandrie ai sa fi atat de draguta macar sa (ma) asculti.
Te-ai ridicat sictirita si fara nici un chef de la masa, dupa ce te-am rugat sa vi un pic. Nu mi-am pierdut din entuziasm cand te-am vazut, am sperat doar ca e o impresiea mea. Eu aveam scanteie in ochi si speranta in suflet ca de data asta am sa te fac sa ma accepti asa cum sunt macar pentru cateva minute. In zadar am sperat. Mi-ai lasat ca de obicei un gust amar.
Stii nu vroiam decat sa iti spun ca mi-ar placea sa invat sa cant la chitara si deci sa imi cumpar una. Nu stai linistita, nu ma facut-o pentru ati cere bani, stii ca nu am obiceiul sa o fac. Mi-o voi cumpara din banii mei asa cum fac de ceva timp.
Raspunsul tau a fost unul foarte dureros: ” Si la ce iti ajuta? Exact cantatul la chitara iti mai lipseste acum! Sa-ti cumperi cand vei fi la casa ta.”
Si eu am zis…nimic. Am iesit si tragand usa dupa mine: ” Ma ajuta sa fiu fericita…ceva ce tu nici nu visezi, chiar daca ai putea!”
.Am ras, am povestit, am vazut filme,am descoperit secrete care oricum nu erau secrete. Neoane ultra violete ne-au iluminat nopti fierbinti de vara, si cafelele all’italiana de dimineata ne-au dres ochii! Am dansat pe sute de ritmuri, alte sute daca nu mi de flask-uri ne-au iluminat corpurile plutitaore prin fumuri si noapte. Au fost dupamiezi placute cu iz de casa de cultura la repetitii, cazaturi de pe scaun si rasate cu gura pana la urechi si cate si mai cate…
